GAZ M-21 Volga
IXO | 1962
Lentă și greu de manevrat, dar rezistentă și nepretențioasă: exact ca un vehicul făcut în Uniunea Sovietică. Cu gardă la sol mare, asemenea unui tractor, dar cu forme rotunde de mașină americană desuetă. Prezentă în imaginarul colectiv ca un simbol al vremurilor comuniste, dar și cu o apariție inedită într-un videoclip Rammstein: aceasta este GAZ M-21 Volga, unul din cele mai celebre automobile create în lagărul socialist.
Liderii Uniunii Sovietice detestau, desigur, lumea capitalistă și sperau din toată inima să construiască un sistem mai bun, în care toți oamenii să trăiască mai bine, eliberați de grija proprietăților personale. În sistemul socialist existau totuși automobile personale (abia în comunism avea să dispară proprietatea cu totul, dar mai era până acolo), dar opțiunile erau puține și ierarhia oarecum strictă. Zeitățile din vârful piramidei se deplasau cu ZIS/ZIL, oficialii de partid și de stat de rang mediu aveau la dispoziție GAZ 19 sau Ceaika, membrii de partid de la baza sistemului aveau dreptul la Pobeda și Volga. Pentru restul, cel mult un Moskvici, ZAZ sau IJ. E adevărat, ZIS, ZIL sau Ceaika nu erau chiar automobile personale, erau ale partidului și ale poporului, fiind destinate uzului elitelor efemere, dar amănuntul în sine e irelevant. Ceea ce este mai interesant este modul în care modelele de lux sau intermediare imitau realizările sistemului capitalist putred. Surprinzător sau nu, ele semănau foarte mult chiar cu mașinile fabricate în țara cu care URSS se afla în plin război rece, și anume cu mașinile din Statele Unite.
Primele modele GAZ din anii 1930 și 1940 erau de fapt modele Ford A și B fabricate sub licență. ZIS 110 era leit Packard 180 (fără licență, se pare), iar GAZ Pobeda semăna vag cu creațiile GM sau Ford de la începutul anilor 1940. Americanii însă schimbau des mașinile; se ajunsese la lansarea unei ediții noi a unui model în fiecare an, prin mici modificări estetice și tehnice. Mai mult marketing decât tehnologie în toată treaba asta, dar sovieticii s-au simțit puțin în ofsaid. Mașina micilor secretari de partid și a directorilor de fabrici și uzine – GAZ Pobeda M-20 (lansată în 1946) – era deja învechită la începutul anilor 1950 în raport cu ce se producea peste Ocean, așa că la Moscova s-a luat decizia de introducere a unui nou model. Impulsul schimbării nu era nicidecum vreo scădere a vânzărilor (oricum producția de automobile nu ar fi acoperit cererea și nu a acoperit-o niciodată în URSS, până la finalul regimului); în joc era însuși prestigiul sistemului socialist, care nu se putea prezenta lumii cu mașini învechite, cu aer antebelic.
Nikita Hrușciov, numărul 1 de la Kremlin, le-a spus într-o doară reprezentanților Vestului că o să-i îngroape; era desigur o figură de stil, se referea la faptul că o să-i îngroape economic și că întreg sistemul capitalist se va prăbuși, ros pe dinăuntru de bolile letale de care suferea. Replica a fost rostită în 1956, cu un an mai târziu față de momentul în care GAZ M-21 Volga își făcea apariția publică. Proiectul fusese demarat în 1953, iar designerii au avut ca obiectiv să realizeze un produs care să semene cât mai mult cu omonimele americane. N-a mers totul cum trebuie chiar de la început, așa că inițial s-a folosit motorul de Pobeda, depășit moral, cu valve laterale, 2,4 litri și doar 65 de cai putere. Evenimentul de lansare din 1955 s-a constituit într-un raid cu mașini Volga pe ruta Moscova – Crimeea, dar producția de serie a demarat cu adevărat abia 2 ani mai târziu.
Mașina semăna izbitor cu Ford Mainline, dar nu numai. Similitudini de design se pot găsi cu multe din automobilele americane ale perioadei – bunăoară cu Kaiser Henry J, apărut în 1950. Însă GAZ Volga avea o notă distinctă, o gardă la sol sensibil mai mare, potrivită pentru drumurile proaste din vasta Uniune Sovietică. Tabla caroseriei era foarte groasă și era protejată excelent împotriva ruginei, suspensia față avea roți independente cu arcuri elicoidale, exista opțional chiar și o transmisie automată (pentru prima oară la o mașină fabricată în URSS). Aceasta din urmă nu s-a dovedit însă fiabilă și a fost eliminată după numai 700 de exemplare echipate cu o astfel de cutie de viteze. Dotările de serie erau similare cu cele ale mașinilor americane, cu radio și brichetă la bord sau banchetă față rabatabilă, care transforma întreg interiorul într-un pat pe care se putea dormi. Până la urmă motorul vechi a fost înlocuit cu unul nou, cu bloc de aluminiu și supape în cap, de 2,4 litri și 70 de cai putere.
Kaiser Henry J, un model american, ca atâtea altele, de la începutul anilor ’50, o posibilă sursă de inspirație pentru creatorii modelului M-21 Volga. Profilul agresiv “de rechin” al părții frontale a caroseriei, elementul decorativ al capotei motorului, forma geamurilor laterale din spate sunt detalii ce se regăsesc și la mașina sovietică apărută câțiva ani mai târziu. Henry J era totuși un model de dimensiuni neobișnuit de reduse pentru standardul american al perioadei, dar era comparabil cu GAZ M-21.
Gaz M-21 Volga a fost extrem de bine primită, atât în URSS cât și în țările socialiste, unde a devenit noul standard în clasa medie-superioară. Dar s-a exportat și în occident, fiind disponibilă, printre altele, în țările scandinave sau în Benelux. A existat chiar o linie de producție în Belgia, fiind produsă sub numele de Scaldia-Volga. A fost destul de repede supusă unui facelift, cu o grilă modificată, cu bare verticale late, începând din 1958-1959. Variantele de export au primit apoi un motor ceva mai puternic, de 80 de cai putere. În 1962 a urmat o nouă restilizare, cu o grilă cromată din bare verticale subțiri, variantă care s-a produs până la sfârșitul producției, în 1970. Cu ocazia acestei ultime restilizări s-a renunțat și la ornamentul median al capotei, încununat cu statueta unui cerb (simbolul uzinei GAZ), poate pentru că era o reminiscență a unei mode din perioada interbelică (sau pentru că era deseori furat, se spune). Tot în 1962 gama a fost diversificată cu o variantă break (M-22), dedicată exclusiv utilizării comerciale (ambulanță, taxi, furgonetă etc).
Și tot în 1962, uzinele GAZ au primit o temă specială de la KGB: un model M-21 cu performanțe superioare modelului de serie, dar care să nu difere cu nimic la exterior de varianta de bază (se pare că existase un proiect similar și în cazul M-20 Pobeda). Rezultatul, desemnat cu indicativul M-23, prelua motorul V8 de 160 de cai putere de la Ceaika și integra cutia de viteze automată la care se renunțase între timp pentru producția către marele public. Doar 600 de exemplare de M-23 au fost produse; se pare că mașina, care putea rula cu până la 170 km/h, era greu de controlat, agenții KGB-ului preferând totuși să utilizeze varianta de bază.
Volga M-21 a devenit rapid un “icon” al blocului socialist darși un simbol al statutului social. La revenirea din prima excursie în spațiul cosmic, Iuri Gagarin a primit cadou din partea statului sovietic o Volga neagră (spre deosebire de Valentina Tereșkova, prima femeie cosmonaut, care a fost recompensată cu o Ceaika albă). În România a fost importată masiv pentru dotarea insituțiilor sau pentru utilizare ca taxi, mașină de poliție (“miliție”) ori ambulanță (în varianta break). Abia mai târziu a devenit mașină “personală”, când instituțiile de stat au renunțat la ele și le-au vândut către persoane particulare. Pe străzile noastre au circulat toatecele 3 versiuni de caroserie, dar cea mai răspândită a fost a treia variantă. O mașină masivă, greoaie, cu performanțe dinamice modeste, a fost însă apreciată pentru rezistența sa la rugină și la condiții grele de drum. Oricum, în anii 1960 avea deja un design învechit în comparație cu elegantele Fiat sau Renault ce începuseră să fie importate din țările vestice. A dispărut însă greu din peisaj; pe la mijlocul anilor 1980 era încă o prezență destul de comună, iar mulți proprietari schimbaseră motoarele originale cu propulsoare diesel de la Aro, mai economice și mai ușor de întreținut.
Mercedes Benz 200 (W110) este un exemplu de abordare vest-europeană a designului auto la începutul anilor 1960. Formelor rotunde și ample ale decadei anterioare li se opun linii și unghiuri drepte care vor culmina cu designul “boxy” al anilor 1970 și 1980. Spre deosebire de abordarea producătorilor americani, totul e dimensionat la o scară rezonabilă. Mercedes Benz a fost multă vreme exponentul segmentului auto premium german; Volga, pe de altă parte, a jucat același rol în Uniunea Sovietică.
Volgile negre au căpătat un renume sumbru pentru că au fost folosite de serviciile secrete în mai toate țările socialiste. În Polonia (și probabil și în alte țări) a circulat o legendă urbană conform căreia pasagerii unei Volga de culoare neagră furau copii sau femei de pe străzi pentru organe. Nu în ultimul rând, ar trebui să amintim că un model M-21 apare în videoclipul piesei “Du Hast” al formației Rammstein, produs în 1997, o prezență care a sporit faima și imaginea de simbol a acestui automobil.
O scenă posibilă (dar improbabilă) în Regatul Unit în anii 1960: o mașină de poliție Jaguar MarkII și o… Volga! Concernul sovietic GAZ a avut intenția de a exporta GAZ M-21 și în Marea Britanie. Însă doar 100 de exemplare cu volan pe dreapta au fost produse și doar 15 vândute (!). Jaguar Mark I a apărut în 1955, iar caroseria sa a fost restilizată în 1959, fără a pierde însă liniile directoare ale designului inițial. Modelul cu caroserie nouă a fost rebotezat Mark II și a rămas în producție încă 10 ani. Un Jaguar Mark II de poliție, cu un motor de 3,8 litri și 220 de cai putere, ar fi ajuns din urmă fără probleme o Volga cu motor de 2,4 litri și doar 80 de cai putere.
Macheta la scara 1/18, produsă de IXO/IST Models, reproduce a treia versiune de caroserie, cea restilizată în 1962. Modele la această scară ale unor mașini produse în Europa de est în perioada comunistă sunt foarte rare, de aceea interesul colecționarilor este pe deplin justificat. Miniatura este o combinație între un proiect foarte bine pus la punct și o execuție relativ modestă. O berlină cu capote și uși care se deschid, direcție și suspensie funcționale este destul de greu de găsit, mai ales dacă ne uităm în gama de preț cu care se vindea inițial macheta. Forma generală este riguros respectată și o mulțime de detalii sunt demne de apreciat: grila reprodusă integral cu cele 34 de bare cromate, jantele vopsite în alb, elementele suspensiei, benzile laterale din partea inferioară a ușilor (cromate și ele), bordul cu instrumente lizibile.
O privire mai apropiată va trăda însă execuția (sub)mediocră a celor mai multe detalii: pneurile nu au marcaje pe flancuri, sticla farurilor are nervuri cam grosolane, cromul nu este bine aplicat pe ramele geamurilor. Vopseaua nu este deloc o referință în materie, reflexiile luminii dovedind caracterul neuniform/nefinisat al acesteia pe toată suprafața. Pe de altă parte, producătorul a reprodus foarte bine grila față, fără acea impresie supărătoare de plastic ieftin cromat în exces. Toate cele 4 uși se pot deschide, la fel ca și capota motorului sau capota portbagajului. Motorul are un grad relativ decent de detaliere, dar construcția nu a respectat realitatea (motorul nu e fixat pe lonjeroane, șasiul fiind o placă continuă). Interiorul are el și el punctul lui forte: vitezometrul. Inspirați de modele americane, rușii de la GAZ l-au acoperit cu o cupolă transparentă care permitea retroiluminarea cu lumină naturală dinspre parbriz. Macheta respectă acest detaliu, iar cifrele de pe indicator sunt lizibile. Și restul bordului este bine detaliat, în contrast cu banchetele, fără urme de relief evidente (acestea fiind totuși vopsite în două culori, la fel ca și fețele interioare ale ușilor).
Nici partea de dedesubt nu a fost tratată superficial, traseul eșapamentului e redat integral iar gaura de ieșire a gazelor este protejată de o cupolă superioară, exact ca în realitate. Suspensia este funcțională iar pe amortizoare sunt poziționate mici arcuri metalice. Aspectul general este penalizat de niturile de prindere a șuruburilor de suportul cutiei, vizibile din lateral, dar la modelul din poze au fost înlăturate (tăiate), pentru un plus de realism. Garda la sol mare, un element vizual distinctiv pentru Volga M-21, a fost de asemenea bine reprodusă, un detaliu pentru care proiectantul merită din nou apreciat.
În ansamblu, nouă ne-a plăcut macheta, chiar dacă anumite aspecte puteau fi mai atent lucrate. Este comparabilă în detalii cu modele Norev din aproximativ aceeași perioadă (Volga a apărut în 2015). Merită un loc în colecțiile noastre, mai ales pentru comparații specifice cu modelele vest-europene (sau americane) ale perioadei anilor 1950 – 1960. Dacă o găsim, bineînțeles, la un preț decent, pentru că în Rusia pare, cel puțin în momentul de față, mult supraevaluată.
Puteți comenta articolul pe topicul deschis pe forum, aici: http://miniauto.ro/forum/index.php?topic=41448
Suntem interesați de orice păreri, experiențe personale, amintiri pe care le aveți în legătură cu această mașină, destul de răspândită într-o vreme la noi în țară.
Text și foto: Ionuț Pârjolescu | Machete 1/18