Dacia 1310

Eram teribil de încântat când părinții unor colegi de clasă ne mai duceau câteodată la școală cu mașina. Eram 4 vecini de scară în aceeași clasă și doi dintre tați erau mândri posesori de Dacia 1300 sau 1310. Școala era la vreo 20 de minute de mers pe jos, cu mașina se ajungea în 3-4 minute. Dar era nemaipomenit! Tata nu avea mașină, avusese un Moskvici prin anii ’60 -’70, dar în urma unor probleme de familie o vânduse și mergea doar cu tramvaiul. Nu-mi mai trebuie mașină, îmi răspundea de câte ori îl întrebam în copilărie de ce n-avem și noi una. Și nu pot să zic că n-avea dreptate pe-atunci, când în ultimii ani benzina se vindea pe rație (dacă se găsea) iar iarna circulația automobilelor personale era interzisă.

Anii au trecut, iar vremurile se schimbaseră mult la sfârșitul anilor ’90, dar nu prea mulți își permiteau mașini noi, de import, peisajul rutier autohton era în continuare dominat de Dacii. De toate felurile, ultima fiță erau modelele cu calandrul poreclit „zâmbetul lui Iliescu”, dar erau încă destule modele din generațiile anterioare. În primăvara lui 2000 m-am hotărât să încep școala de șoferi. La prima oră, instructorul auto a venit să mă ia chiar din fața scării de bloc (ce onoare!) și m-a poftit direct la volan. Nu în dreapta? Nu nu, haide, condu. O Dacie mai nouă, nu chiar „zâmbetul”, dar pe-aproape, decorată cu cuverturi înflorate și garnisită cu un miros de transpirație distilată. Începuse să ningă ușor și mie-mi tremurau picioarele, dar m-am descurcat destul de bine pentru prima oră de șofat din viața mea.

Și exact atunci, tata, care încă mai lucra, a venit să-mi spună că la el la serviciu se vinde o Dacie mai veche la un preț de… 200 de dolari, echivalent în lei. Era fabricată în 1990 sau 1991 și aproape 10 ani fusese mașină de serviciu. Într-o incertă culoare bleu, era deja îmbătrânită peste măsură și cred că zăcea de ceva vreme în curte atunci când „compania” (în fapt o fostă „unitate socialistă de stat”) care o deținea s-a gândit să o scoată la vânzare. Câștigam pe lună mai mult de-atât, și la cât mă pricepeam eu la mașini, n-am stat pe gânduri nicio secundă. O cumpăr!

Dacia asta nu era chiar în cea mai bună formă, nu mai mergea pe roțile ei de ceva vreme, așa că am cumpărat-o, am suit-o pe o platformă și am mai lăsat-o să se odihnească câteva luni într-o curte bătută de soare. Între timp o lăsasem și eu mai moale cu școala de șoferi, dar spre toamnă tata mi-a spus că a cunoscut un tinichigiu prin Voluntari, mână de aur, nu alta, așa că am lansat rapid operațiunea de restaurare.  Domnul tinichigiu a făcut-o superbă, a reparat-o și a vospit- o atât de bine, încât trei luni după aia n-am mai avut nicio problemă cu rugina. Eu i-am cumpărat tot felul de chestii din târgul de la Vitan: scaune noi, jante „Canada” noi, un volan subțire de Dacia 1300 (cu sigla UAP, de ocazie) și alte mărunțișuri. În toiul reparațiilor am aflat și că planșa de bord dinăuntru nu era de fapt a mașinii, acolo zăcea un bord de la un model mai vechi cu toate firele smulse. Între timp, terminasem și școala de șoferi. Era deja pe la mijlocul lui noiembrie când m-am văzut cu permisul în buzunar, s-a nimerit tot atunci să se finalizeze toate reparațiile la noua mea mașină. De vis! Primul drum l-am făcut cu tata în dreapta, dar a fost atât de stresat și de preocupat să-mi dea sfaturi la fiecare mișcare, că nu am mai mers cu el o vreme în aceeași mașină. Chiar din acea seară m-am aventurat singur la volan, în cumplita junglă a traficului bucureștean.

Și da, chiar era o aventură să conduc acea mașină. Dacă aveam noroc , plecam cu ea, dar nu știam dacă mă voi întoarce la volan sau pe jos. Curând a venit o iarnă grea, cu multă zăpadă pe parbriz care nu se topea nicicum. Mă simțeam un temerar de la începutul secolului XX conducând un tourer, un cabriolet antebelic sau ceva de genul ăsta, pentru că în toiul ninsorii mergeam cu geamul deschis, pregătit cu o unealtă de dat zăpada. O scoteam la fiecare semafor să mai ofer un pic de vizibilitate călătoriei mele palpitante, din Colentina până în centrul orașului. Ștergătoarele mă ajutau cât de cât, asta până într-o dimineață când n-au mai vrut să participe la efortul meu de a merge cu mașina la serviciu. Probleme mai mari îmi făcea pompa de frână, se bloca când ți-era lumea mai dragă; de exemplu, când o scoteam pe prietena mea în oraș, „cu mașina”.  Cumva, am trecut de iarna aia, dar a venit primăvara, cu multe ploi care se scurgeau pe sub bord direct deasupra consolei centrale. Nu era chiar o nenorocire, nu curgea așa multă apă, dar tot într-o zi cu ploaie ușa din spate n-a mai vrut să se închidă sub nicio formă: o trânteam și venea înapoi. Peste toate, era ceva cu electromotorul, sau cu bendixul, sau cu dracu’ știe ce. Era la noi pe stradă un nene priceput, îl scotea, îl făcea bucățele, îl monta la loc și mașina pornea din nou.

Eram din ce în ce mai încrezător în propriile forțe și în ale bestiei bleu, așa că m-am aventurat succesiv până la Pitești, apoi până la Brașov și în cele din urmă la Tismana. Acolo (era iarăși iarnă, cu zăpadă multă, ce vremuri!) a murit din nou electromotorul, dar un priceput din satul vecin l-a reparat și l-a montat la loc la căderea nopții, mai mult pe pipăite, am fost foarte impresionat de măestria lui. Norocul meu era că erau maeștri din ăștia peste tot, făceau minuni prin curțile lor în care funcționau ateliere auto improvizate. Participam cu sufletul la gură la operațiuni, erau din ce în ce mai multe de făcut. Într-o bună zi a cedat ambreiajul, în alta planetarele au început să troncăne rău și a trebuit să fie recondiționate, sau așa ceva. Între timp, perioada de grație acordată de tinichigiul din Voluntari expirase, așa că vopseaua începuse să pocnească peste tot, devoalând un strat de rugină consistent pe dedesubt.

Cel mai amuzant era când mașina se încuia singură, cu cheile înăuntru și cu mine pe afară. Nu, nu avea închidere centralizată, dar dacă închideai ușa puteai s-o mai deschizi doar cu cheia. Inginerii de la Dacia prevăzuseră, cred, acest aspect, pentru că una din 3-4 chei de la alte mașini similare se potrivea. Abordam, deci, hotărât, proprietarii de Dacia ce tocmai își descuiau sau încuiau mașinile,  rugându-i să mă ajute cu deschisul portierei. Domnule, dar chiar e mașina dumneavoastră? Absolut, deși trebuie să recunosc că am uitat și talonul acasă, deci n-am cum să vă dovedesc, trebuie să mergeți pe încredere.

După excursia la Tismana, am vizitat  Sinaia, apoi spre vară iarăși Brașovul și am mai dat o tură la Sighișoara. Dar îmi cam forțam norocul,  de multe ori la plecarea pe drumul de întoarcere trebuia să găsesc binevoitori să mă împingă (iarăși nenorocitul ăla de electromotor).  După doi ani și jumătate mă pregăteam să renunț la Dacia mea 1310 bleu. Chiar înainte de asta, mașina a fost lovită serios în parcare în aripa din spate. Cu ocazia reparației, am aflat că nu era vopsită în culoarea bleu mamaia (617) ci în culoarea bleu gri (616); nuanțe apropiate, de multe ori confundate. 616 era de negăsit, așa că aripa și stâlpul au căpătat o culoare ușor diferită. Tata nu era așa pretențios, abia ieșise la pensie și a mai folosit mașina ceva ani, până prin 2009. Atunci și-a cumpărat o mașină mai nouă, cu servodirecție și aer condiționat, dar tot nu-i venea să se despartă de vechea Dacie, care împlinise 18 sau 19 ani. În 2010 l-am convins s-o ducem la REMAT, transportată pe platformă, dar el a insistat să o conducă până la destinația finală, ceea ce a și făcut. Fără asigurare valabilă, așa, ca pentru încă o mică aventură. Era și ultima ei aventură (nu știu dacă din fericire sau din păcate). Acolo i-am făcut câteva fotografii, cele care apar și în articolul de față. Nu fusese o mașină prea pozată, și nici nu intenționam să le fac vreodată publice, dar… seria limitată la scara 1/18 este un bun motiv. Nu mi-a părut rău, dar trăisem alături de ea tot felul de întâmplări… cu siguranță însă mă bucur că astăzi varianta ei în miniatură se găsește în colecția mea, grație autoart.ro.

Text & foto: miniauto.ro